Prima data am auzit intamplator de acest titlu, citind lista cu 250 cele mai bune filme de pe IMDB. Mi-a atras atentia, fiind regizat de Alfred Hitchcock, iar in rolurile principale jucand neegalabilii Joan Fontaine si Laurence Olivier.
Am vazut filmul, alb-negru, simplu, frumos.. cu un final neasteptat. Niciodata nu am stiut sa raspund la intrebarea " Care este filmul tau preferat?" Dar acum stiu, castigator al Oscarului pentru cel mai bun film, dupa o carte celebra, "Rebecca".
Cum am gasit cartea? Invartindu-ma pe un scaun, studiind biblioteca unei bune prietene, am vazut-o. Stiam ca trebuie s-o citesc. M-am chinuit mult, din lipsa de timp, dar am reusit s-o termin. O carte frumoasa, de colectie. O recomand cu drag!
Intamplarile sunt narate de catre o tanara naiva si lipsita de mijloace materiale, al carei nume nu este menţionat. Lucrand ca insotitoare pentru o femeie bogata din America, aflata în vacanta pe Coasta de Azur, ea il intalneste pe Lordul Maxim de Winter, un englez foarte bogat, care ii devine în scurt timp sot. Dupa casatorie, ea il insoteste in enigmatica si neprietenoasa casa de pe domeniul Manderley, unde pare ca spiritul Rebeccai, prima doamna de Winter, care murise în urma cu un an intr-un misterios accident pe mare, este inca prezent. Privita cu suspiciune si tratata cu malitiozitate de catre doamna Danvers, menajera casei, a carei devotiune fata de Rebecca pare a fi patologica, foarte tanara doamna de Winter se simte tot mai coplesita de noua ei viata, in timp ce sotul ei, Maxim, pare ca se afunda tot mai mult in secretele intunecatei case. O intamplare neasteptata tulbura si mai mult vietile personajelor, amenintand sa dezvaluie mistere nebanuite.
Finalul suna cam asa :
-Iarna se vede aurora boreala, nu-i asa? zisei eu. Nu vara?
- Nu-i aurora boreala,zise el. E Manderley.
Il privii si vazui chipul. Ii vazui ochii.
El conducea din ce in ce mai repede. Urcaram colina dinaintea noastra si vazuram Lanyon intinzandu-se intr-o vale la picioarele noastre. La stanga noastra era firul argintiu al raului ce se largea spre golful din Kerrith, la cinci kilometri departare. Soseaua Manderley-ului era inaintea noastra. Nu era luna. Cerul de deasupra capetelor era negru ca si cerneala. Dar in zare, cerul nu era negru deloc. Era cuprins de o roseata purpurie, parca patat de sange. Si cenusa zbura in intampinarea noastra impreuna cu vantul sarat al marii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu